Virgil Ierunca pentru România Liberă – 1

De astazi încep o serie scurtă de republicări ale unor texte de Virgil Ierunca, apărute în perioada iulie-august 1945 în ziarul România Liberă, când scriitorul mai credea în mitul unui singur rău: cel fascist. Articolele lui Ierunca sunt ca nişte insule de verdeaţă, de speranţă în pustiul urii ce se întrevede din teribilele marturii de ziar ale alunecării ţării în negura comunistă. Veniţi pe tancurile sovietice, „tovarăşii” erau ocupaţi cu lupta pentru acapararea puterii. Primul articol se numeşte „Scriitorii Spaniei libere” şi a apărut la data de 20 iulie 1945. Virgil Ierunca va părăsi România în 1947.

Scriitorii Spaniei libere

După sfârşitul războiului civil, când libertatea devine neactuală pentru Spania, scriitorii liberi pleacă, se refugiază, nu înţeleg să-şi continue o existenţă atârnată improprie.

Departe de patria lor – deocamdată încălcată, dezisă – spiritele creatoare şi libere ale Spaniei au dus mai departe rezistenţa severă, năpraznică a unei Spanii turburate, dar neînvinse.

Cei mai mulţi dintre scriitori au dus această luptă înăbuşită, clandestină prin opera lor care trebuia să arate lumii unde este adevărul.

Au fost însă unii dintre ei – şi nu dintre cei puţini ca Ramon Sender – care au continuat lupta directă, imediată împotriva acelora care instalaseră în patria lor, impostura.

E cât se poate însă de semnificativ că exodul scriitorilor Spaniei e o voinţă comună, o mare şi uluitoare înţelegere colectivă între oamenii ideilor de a pleca împreună, fiecare cu vârsta cu obsesiile şi nădejdile lui, toţi însă cu conştiinţa că desăvârşesc un act de sinceritate solidă, faţă de ei şi faţă de poporul spaniol.

Înţelepciunea scriitorilor bătrâni se întâlneşte şi se confundă cu energia poeţilor tineri, pentru ca din această confuzie creatoare să nască împlinirea, faptul desăvârşit. Toţi, bătrânii şi tinerii construiesc din exilul şi din renunţările lor, imaginea regăsită a Spaniei care trebue să redevină.

Pe străzile Parisului se plimbă agitat şi continuu – ca altădată pe pietrele Castiliei – bătrânul Azorin. E într’o fervoare nestăpânită, de adolescenţă secundă. Când André Gide încearcă să-i iscodească neliniştile Azorin îi vorbeşte despre Spania cu atâta frământare pasională, încât bătrânul disponibil conchide cu clasicism: „Bine, dar dumneata eşti un neliniştitl” – „Ştiam: Mi-a spus-o şi Don Quichotte”, i’a răspuns cu destul spirit Azorin.

Bătrânul romancier Perez de Ayala a cărui carte „Apollonius şl Belarmin” a încântat câteva generaţii de tineri s’a stabilit în acelaşi Paris pentru aceleaşi motive prea cunoscute. Surâsul lui – subliniat cu celebritate de poetul Ramon Maria del Valle. In clan – era veşnic prezent printre prietenii din strada Saint-Denis.

Tot în această galerie a bătrânilor care şi-au făcut din libertate blazon, nu putem omite pe omul de ştiinţă, istoricul şi literatul Gregorio Marano – cu faţa luì de Arab din Andaluzia – preţuit de toţi marii eseişti francezi, pe José Bergamin, a cărui gândire, curioasă şi utilă, a circulat cu regularitate prin „Mesures”, „Commerce”, “Cahiero du Sud”, „Europe” şi mai ales pe marele, curiosul Pio Baroja. Tinerii exilaţi au despre libertate o înţelegere nouă. Ei luptă pentru aceasta libertate, concret, cu sângele, cu muşchii şi cu inima lor.

Toţi rămân în Spania până în ultima clipă. Îşi fac datoria. Şi când totul e pierdut, pentru un moment ei îşi transportă voinţa de a rezista peste graniţele Spaniei, numai după ce şi’au liniştit conştiinţa că au făcut tot ce putuseră să facă.

Iată-l pe Antonio Machado, unul dintre cel mai mari lirici moderni. Luptă până în momentele ultime: „Nu vreau să părăsesc Spania!” strigă el necontenit si atunci când e nevoit s’o facă, nu mai poate trăi, sfârşeşte ca un erou îndrăgostit cu ciudăţenie şi până la moarte de pământul patriei. După două zile moare şi mama lui îmbătrânită, consumată de disperări.

Amândoi veghiază la libertatea Spaniei dintr-un cimitir de la Colliure.

La Paris sunt adunaţi apoi, ca într-un refugiu al regăsirii, toţi tinerii poeţi grupaţi în jurul acelei memorabile „Hora de Espana”, Manuel Altoguierro, Gil Albert, Serrano Plaja, Herrera Peter, Rafael Dieste, Emilio Prados, Bardubo şi alţii.

Jose Renau, directorul Artelor Frumoase salvează numeroase tablouri de Goya, Velasquez şi Greco expunându-şi nu rareori chiar viaţa lui pentru salvarea acestor comori de artă. Oamenii de cultură pleacă in corpore. La Toulouse fiziologistul Camille Soula gazdueşte pe Rovira Virgili, emeritul filolog şi tot acolo se refugiază romancierul şi dramaturgul Lluis Jarneo. În alte părţi ale Franţei rătăcesc Juan Jose Dominchino, Benjamin Jarneo, – acest Giraudoux al Spaniei – care a redactat multă vreme „Revista de Occidente” sau Antonio Porras autorul unui bun eseu asupra mitului lui Don Juan.

Scriitorii Spaniei libere sunt demni pentru că demnitatea nu e în fond decât primul atribut al libertăţii. Nu putem încheia această notă sumară fără să pomenim de acela care a plătit cu viaţa lui, libertatea şi aspiraţiile poporului spaniol: Federico Garcia Lorca. Spania muzeelor, a lui Goya, a morilor de vânt şi a sângelui vărsat pentru libertate, îşi aminteşte de Federico Garcia Lorca ca de o expresie care face cât o epocă şi cât un cod estetic: Privighetoarea Spaniei.

La această consemnare, nu mai adăugăm decât voinţa noastră de a avea memorie, pentru toţi cei care s-au luptat şi au murit pentru libertate.

Virgil Ierunca

Etichete: ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: